Fiecărui copil trebuie să îi fie testat auzul, la naştere. Această verificare este absolut necesară, în condiţiile în care, conform celor mai recente rapoarte, circa 1-3 copii din 1.000 de nou-născuţi suferă de scăderea auzului (hipoacuzie).

Dr. Cristiana Orodel a precizat că pentru depistarea rapidă şi timpurie a unei probleme de auz este necesară, neapărat, testarea audiometrică prin otoemisiuni acustice. Ce reprezintă această testare, cum şi când se face? „Investigaţia este realizată prin stimularea cu unde emise de aparatul de testare, în urma căreia se obţin ecouri ale celulelor ciliate din cohlee (urechea internă). Acelaşi aparat care emite undele, captează şi răspunsul. Testarea este posibilă prin introducerea unei sonde în conductul auditiv extern al nou-născutului. Sonda va emite sunete, iar celulele ciliate externe din cohlee vor emite, la rândul lor, un sunet pe care-l captează sonda din ureche. Testarea durează câteva doar minute. Prezenţa sunetelor emise de ureche apare sub forma răspunsului PASS, în timp ce absenţa sunetelor apare sub forma REFER”, a explicat medicul.

În ceea ce priveşte răspunsul REFER, acesta poate să apară fie pentru că există o hipoacuzie permanentă, iar celulele nu pot emite acele sunete, fie datorită existenţei un obstacol care împiedică pătrunderea sunetelor la cohlee, şi astfel răspunsurile nu pot fi înregistrate. Situaţia este generată de vernix caseosa (resturi din viaţă intrauterină) în conductul auditiv, un conduct prea îngust sau prezenţa lichidului în urechea medie. Totuşi, a subliniat specialistul, este posibil ca aceste situaţii să dispară cu ocazia reluării testării.

Având în vedere toate aceste aspecte, este indicat ca prima testare să se facă chiar în prima lună de viaţă, pentru obţinerea unui diagnostic timpuriu. Dacă bebeluşul nu trece prima testare, aceasta va fi repetată conform schemei naţionale de screening.

Mulţi părinţi îşi dau seama de problemele copilului prea târziu

Părinţii trebuie să ştie că, fiind invizibilă, afecţiunea poate fi chiar nemiloasă, iar pericolul hipoacuziei este surditatea. Cu ani în urmă, afecţiunea nu era depistată decât tardiv, dar acum există această posibilitate ca bebeluşul să fie testat la timp. Apoi, la aproximativ şase luni, dacă situaţia o va impune, micuţului i se poate pune un implant cohlear.

Cert este că, în cazul în care se depistează o problemă, este necesar să se intervină foarte repede, pentru a nu pierde foarte mult din stimularea auditivă. Aşa că, dacă părinţii sunt foarte atenţi, îşi vor da seama că bebeluşul lor nu aude bine. Din păcate, cei mai mulţi observă acest lucru abia după ce copilul are, deja, un an. Un alt obstacol major este faptul că la această vârstă, copilul reacţionează şi la alţi stimuli, nu doar la sunete. O altă situaţie, destul de frecventă, este ca cel mic să aibă probleme la o singură ureche şi atunci este şi mai dificil de verificat auzul.

În acest caz, copilul are o hipoacuzie medie, eventual există mici malformaţii ale oscioarelor din interiorul urechii. Ca urmare, spun specialiştii, în astfel de situaţii există două variante de tratament: fie se pune o proteză auditivă clasică, fie se recurge la un implant cohlear, care este introdus prin operaţie, direct la nivelul urechii interne.