Sunt dezamăgit, urăsc, m-a minţit, s-a prefăcut, era altfel...?Care este limita între ceea ce visez, ce-mi doresc, ce-mi imaginez, ce cred că primesc sau ofer şi ceea ce se întâmplă în realitate? Câţi dintre noi spun mereu: „sunt dezamăgit, urăsc, m-a minţit, s-a prefăcut, era altfel,… etc?” Oare chiar a minţit? Oare chiar s-a prefăcut, şi-a pus o mască sau a făcut ceva ce nu trebuia? Sau poate pur şi simplu noi vedem în ceilalţi ce ne aşteptăm să vedem, ce-am vrea să vedem, ce ne dorim să vedem sau să auzim, pierzând din vedere adevărul… Eu nu cred în măşti pe care oamenii şi le pun ca să pară altfel decât sunt, ci cred în nevoia celorlalţi de a vedea şi a simţi ceva anume. Cred că dacă suntem puţin atenţi, dacă reuşim să nu judecăm, etichetăm sau să introducem în tipare, atunci adevărul iese la iveală. Adevărul este acolo tot timpul, evident şi clar de la bun început. Doar noi îl vedem prin prisma gândurilor, dorinţelor şi nevoilor noastre altfel decât este. Şi atunci ne simţim dezamăgiţi, nedreptăţiţi, răniţi, furioşi. Pe cine? Întotdeauna pe ceilalţi. În realitate, adevărata furie este pe noi: pentru că am făcut ceva sau n-am făcut destul, pentru că am crezut în ceva sau cineva, pentru neputinţa noastră, pentru ceea ce simţim… Nu putem accepta că suntem furioşi, dezamăgiţi, că iubim. Pentru că atunci ar trebui să le facem faţă emoţiilor noastre şi să facem ceva cu ele. Şi mai bine fugim, ne ascundem tristeţea, durerea, frica, furia, ca şi cum ele nu ar avea voie să existe. Aşa apar măştile. Din nevoia de a ascunde un adevăr dureros. Sunt vinovaţi cei ce poartă măşti pentru că îşi doresc să îşi salveze sufletele, crezând şi ei în ce arată, poate doar aşa va deveni adevărat? Adevărul este oricum acolo, clar şi evident oricât ar fi o mască de bine elaborată… Cum îl poţi vedea? Uită-te la ce îţi arată şi ascultă ce îţi spune, dincolo de cuvinte. Tu ce mască ai purtat azi?
