Între provocări şi echilibru, rolul de părinte presupune un adevărat „carusel“ de momente şi situaţii ce trebuie gestionate în favoarea celui mic. Ce au de făcut însă părinţii ai căror copii suferă de o tulburare nervoasă, iar societatea îi respinge şi îi marginalizează?
Cum pot scăpa din acest „cerc vicios“ şi ce comportament trebuie să adopte, ne explică psihoterapeutul Cristina Gemănaru.
Rolul de părinte devine destul de dificil în încercarea de a crea un echilibru între cum ar fi bine să intervenim într-o anume situaţie şi ce anume ar fi indicat să nu facem. Una dintre provocările la care sunt supuşi părinţii sunt legate de ticurile nervoase, o tulburare funcţională cu structură genetică.
„Ticurile nervoase se instalează destul de uşor la copii, fie în urma unei deprinderi care, repetată la un anumit interval de timp, devine o obişnuinţă destul de greu de îndepărtat, fie în urma mimetismului.
Ticurile sunt gesturi sau sunete emise brusc, repetitiv, non-ritmic şi dificil de controlat. Această tulburare comportamentală apare în cele mai multe cazuri la copiii de până în 10 ani. Cauza acestei tulburări comportamentale nu este încă pe deplin elucidată. Cercetările din prezent nu mai iau în considerare factorii emoţionali, în schimb se bazează pe factori biologici, chimici şi de mediu.
Se pare că la persoanele cu ticuri, creierul prezintă anomalii funcţionale şi structurale. Totodată, se pare că tulburarea are o componentă genetică, ceea ce înseamnă că poate fi moştenită. Acestea pot fi motorii, vocale sau fonice sau complexe ce implică mai multe grupe musculare”, a precizat psihoterapeutul Cristina Gemănaru.
Părinţi hiperprotectivi, societate respingătoare
Ticurile nervoase se dezvoltă în mod special la copiii ce trăiesc într-un climat familial extrem de protectiv unde unul dintre părinţi manifestă o hiperprotecţie faţă de copil, dar la fel de bine se pot dezvolta şi la un copil de la care se solicită foarte mult şi se impun prea multe reguli, în acel mediu familial unde există corecţia.
Din păcate, spune psihoterapeutul, aceşti copii care sunt atât de protejaţi şi iubiţi de familie, în afara ei trăiesc adevărate drame, fiind izolaţi, respinşi şi stigmatizaţi de societate.
„Înlăturarea acestei tulburări comportamentale necesită o abordare holistică şi variază în funcţie de gravitate şi efectul pe care îl are asupra activităţilor sociale ale pacientului. Acesta suferă, de cele mai multe ori, din cauza faptului că societatea îl respinge, nu îi înţelege problema şi îi tratează ca şi când ar suferi de un grav handicap. De aceea, intervenţia terapeutică trebuie să includă educarea părinţilor şi a familiei cu privire la aspectele afecţiunii, pentru a evita traumele emoţionale create de această respingere. Metoda modelării este tehnica cea mai utilizată în tratamentul ticurilor la copii. Copilul este rugat să repete comportamentul în mod voit, pentru anumite perioade de timp, intercalate cu perioade scurte de pauză, unde copilul este recompensat pentru un alt comportament alternativ pozitiv social”, a completat specialistul.
