Coxartroza reprezintă afectarea cronică degenerativă a articulaţiei şoldului, care apare în condiţii etiologice foarte variate, dar cu acelaşi rezultat final, deformarea articulară invalidantă. Cauzele bolii rămân necunoscută, deşi numeroşi factori sunt incriminaţi în producerea ei, cei mai importanţi fiind îmbătrânirea şi influenţele mecanice locale.
Potrivit specialiștilor, există coxartroze primitive sau idiopatice şi coxartroze secundare. Coxartrozele primitive sunt adesea bilaterale şi se manifestă către vârsta de 60 de ani. Ele sunt cauzate de factori generali încă necunoscuţi, care alterează metabolismul cartilajului articular, ducând la uzura precoce. Coxartrozele secundare sunt acelea la care factorii locali pot fi incriminaţi drept cauze declanşatoare. Ele sunt foarte variate şi diferitele clasificări propuse iau în considerare fie criteriul patogenic, fie cel radiologic, clinic sau terapeutic.
Din punct de vedere al alterării mecanicii articulare, coxartrozele secundare pot apărea consecutiv malformaţiilor coxofemurale congenitale sau câştigate. „Datorită altor cauze locale, fără a exista tulburări de statică sau malformaţii, se mai descriu coxartroze secundare unor coxite infecţioase, coxite reumatismale, etc. Coxartroza secundară posttraumatică, de exemplu, poate să apară după unele traumatisme ale şoldului, ce conduc la tulburări de statică articulară ca urmare a deformării produse prin traumatism. Alteori, coxartroza se dezvoltă pe o necroză osoasă posttraumatică a capului femural, determinată de o luxaţie traumatică sau o fractură de col şi debutează după mai mulţi ani de la traumatism. În acest caz, radiografia arată o osteoscleroză cu densificare difuză a capului femural, căreia îi succede o decalcifiere şi o prăbuşire osoasă. Această stare se datorează ruperii vaselor capsulare, care asigură nutriţia capului femural”, a precizat dr. Mădălina Iliescu.
Medicul a mai spus că la incidenţa crescută a traumatismelor şoldului, fracturilor, mai rar luxaţiilor, se adaugă şi leziunile traumatice ale şoldului şi anume şoldul operat. De fapt, creşterea vertiginoasă a numărului de intervenţii ortopedico-chirurgicale pentru vechile afecţiuni medicale ale şoldului (coxoze operate) a făcut ca această categorie să ajungă pe locul secund ca incidenţă după fracturi şi indirect să crească procentul de coxartroze secundare la aceeaşi categorie de populaţie.
Artroplastiile de şold pot duce şi ele la o serie de sechele ale articulaţiei care, nerecuperate, pot deveni grave pentru viitorul funcţional al membrului inferior respectiv. Simptomatologia clinică în coxartroză este dominată de durere şi de afectarea funcţiei normale articulare, cu limitare progresivă a mişcărilor în şoldul afectat şi apariţia unei atitudini vicioase. Examenul clinic pune în evidenţă limitarea mişcărilor şoldului, mai ales de tip antalgic. Ca urmare, confirmarea diagnosticului se face prin examinarea radiologică a bazinului, care poate evidenţia: pensarea spaţiului articular, osteofitoza, alterările structurii osoase, alterările morfologice ale capului femural şi ale cotilului, deplasările capului femural. Examenul paraclinic se poate completa cu tomografia computerizată. Înainte de toate, însă, trebuie să ştiţi că această coxartroză are o evoluţie lungă, progresivă şi ireversibilă spre agravare, recuperarea fizică fiind de multe ori singurul tratament care poate întârzia evoluţia bolii.
Obiectivul primordial al tratamentului de recuperare îl reprezintă menţinerea unei independenţe cât mai mari a pacientului, cu posibilitatea efectuării unor tratamente, deoarece pierderea autonomiei funcţionale are consecinţe importante, atât de ordin familial, cât şi social, psihologic. Totodată, tratamentul coxartrozei posttraumatice este de lungă durată, utilizând mai mulţi factori, care ţin de igiena vieţii, recuperarea balneo-fizică-kinetică, medicaţie, intervenţii ortopedice.
