S-a vorbit destul de mult despre efectele neglijării nevoilor emoţionale ale copiilor însă nu şi despre excesul în atenţia acordată acestora. Atât neglijarea cât şi excesul sunt considerate a fi abuz şi au efecte pe măsură, de cele mai multe ori similare. În general abuzul emoţional creează dezechilibru, instabilitate, sentimentul de nesiguranţă, confuzie şi are ca rezultat
la vârstă adultă diferite tulburări comportamentale şi tulburări de personalitate.

În funcţie de programarea genetică şi felul în care părinţii s-au raportat la copil, acesta poate genera la vârsta adultului tânăr (18-29 ani) o tulburare de personalitate. Unele dintre aceste tulburări sunt evidente, făcând aproape imposibilă adaptarea individului în mediul familial, social şi profesional, însă alte tulburări nu sunt atât de evidente, iar indivizii sunt de obicei catalogaţi ca fiind „dificili”.

„O astfel de tulburare este şi narcisismul, care este caracterizată de sentimente de grandoare, superioritate, o nevoie covârşitoare de admiraţie şi mai ales o lipsă de empatie faţă de ceilalţi. Astfel de persoane au un simţ grandios de auto-importanţă, îşi exagerează succesele şi talentele care de cele mai multe ori nu există, au fantezii de putere nelimitată, strălucire, frumuseţe, dragoste ideală, cred că sunt speciale şi unice, că pot fi înţelese doar de persoane cu un statut special, cer atenţie excesivă, aşteaptă tratamente speciale, sunt arogante, invidioase, prezintă paranoia, fac asocieri sau afilieri cu nume şi persoane importante, nu îi interesează ce simt alte persoane sau ce nevoi au, însă le exploatează fără remuşcări pentru a-şi atinge scopurile, considerând că merită şi li se cuvine totul doar prin simpla lor existenţă.
Pentru ei, imaginea publică şi socială este extrem de importantă, nu suportă criticile - devin agresivi verbal şi fizic, considerându-se neapreciaţi şi nedreptăţiţi. Adesea suferă profund pentru că nu li se recunoaşte măreţia şi se izolează, considerând că nimeni nu îi merită”, a explicat psihologul Elena Ranga.

Personalitatea narcisică îşi pune bazele în copilăria mică prin abuz!
Fie că i se spune copilului că toţi ceilalţi sunt mai buni ca el şi el nu este în stare de nimic, fie că i se spune că el este cel mai bun, efectul este acelaşi: imaginea de sine a copilului se distanţează atât de mult de realitate încât copilul devine confuz şi nesigur, eul lui este slab şi sensibil, vulnerabil la părerile celorlalţi, iar frustrarea şi anxietatea cresc. Nevoia lui de siguranţă şi repere stabile, reale îl fac să îşi creeze mecanisme de apărare care să compenseze neputinţa lui. Un astfel de mecanism este şi complexul de superioritate care duce la tulburarea narcisică. Nevoia de atenţie şi valorizare îi pansează eul slab şi îi conferă o falsă siguranţă.

„Persoana narcisică trăieşte o suferinţă intensă, nu îşi găseşte locul nicăieri şi rareori se angajează în relaţii amoroase pe care le părăseşte rapid pentru că nu le poate gestiona, trăind permanent senzaţia că persoanele partener nu sunt suficient de bune şi incapabile să înţeleagă, accentuându-şi sentimentul de singurătate şi izolare.
Stima de sine a copilului este modelată de către părinte în acord cu realitatea. Orice exces fie prin negativitate fie prin pozitivare produce un dezechilibru pe care copilul îl resimte şi are nevoie să îl restabilească. Nevoia reală a copilului este de stabilitate şi siguranţă de la părintele său. Copilul nu are o nevoie reală de a fi mai bun ca ceilalţi, ci de a fi iubit şi acceptat de părintele său aşa cum este.
Copilul îşi va dori sau va crede că este mai bun decât ceilalţi doar dacă acest lucru este important pentru părinte. Copilul îşi simte intuitiv părintele şi trăieşte emoţiile acestuia cu care se identifică. Astfel, dacă părintele a suferit în copilărie sau trăieşte încă senzaţia că nu este suficient de bun, copilul va trăi instinctual aceeaşi stare şi se va proteja printr-un complex de superioritate”, a completat psihologul.