Acrofobia sau răul de înălțime face parte din categoria fobiilor specifice, care apar într-un anumit context, bine definit. Printre aceste fobii care sunt legate de mediul natural se mai numără acvafobia (fobia de apă) sau astrafobia (frica de tunete și fulgere).

La ora actuală, fobiile sunt definite ca acele frici exagerate, limitate la un stimul specific, care determină evitarea constantă a acelui stimul și care sunt recunoscute de pacient ca fiind excesive sau iraționale. Cele mai cunoscute astfel de fobii sunt cele legate de insecte, de spații închise, de înălțime, de zborul cu avionul, dar există o mare varietate de fobii cunoscute care afectează semnificativ calitatea vieții și nivelul de funcționare cotidiană a persoanelor afectate. Se estimează că una din 15 persoane vor experimenta acrofobia la un anumit moment în viață, prevalența fiind de 2-6% la populația generală și de două ori mai crescută la femei decât la bărbați.

În prezent, există studii care arată că anumite categorii de persoane au un risc mai mare de a dezvolta teama de înălțime: cei care au un istoric familial de vertij; persoanele care suferă de rău de mișcare; persoanele cu tulburări anxioase; persoanele care suferă de migrene. De asemenea, se studiază posibilitatea ca anumite mutații genetice să favorizeze apariția acrofobiei.

Cel mai adesea, situațiile care amplifică riscul de a dezvolta frica de înălțime sunt: căderea sau expunerea la căderea unei alte persoane;

experiență neplăcuta trăită la înălțime (atac de panică, amețeală etc.);

învățarea de la o persoană apropiată a comportamentului asociat cu această fobie. Potrivit dr. Daniela Istrate, persoanele care suferă de acrofobie vor depune eforturi susținute să evite înălțimile sau vor suporta expunerea la înălțimi cu un disconfort și o suferință semnificative, care pot atinge frecvent intensitatea unui atac de panică.

Cele mai comune situații generatoare de anxietate sunt privitul în jos de la înălțime, urcatul pe munte sau pe o scară, traversarea unui pod, privitul pe geam sau pe balcon de la înălțime, statul pe marginea unei stânci etc.

„Pentru a fi considerată fobie, severitatea evitării, anxietății sau anticipării trebuie să afecteze semnificativ viața individului. Abordarea diagnostică și terapeutică potrivită fricii de înălțime presupune colaborarea dintre medicul psihiatru și psiholog. Cea mai cunoscută și eficientă terapie pentru fobiile specifice este terapia cognitiv-comportamentală. Aceasta folosește tehnici cu rezultate evidente. Terapia medicamentoasă are rolul de a controla simptomele anxioase anticipatorii sau de expunere”, a subliniat medicul.

Cel mai adesea, acrofobia apare în a doua decadă de viață și, în aproape jumătate din cazuri, stimulii declanșatori tind să se generalizeze, persoana adoptând ca mecanism de adaptare evitarea situațiilor anxiogene, cu consecințe asupra calității vieții și funcționalității zilnice.