V-aţi lăsa copilul să vă conducă maşina? Atunci nu vă trageţi de şireturi cu el!

Nu există „soluţii universale” pentru a creşte frumos un copil şi nici nu se poate spune „copilul meu are o problemă” fără a admite că, de fapt, întreaga familie are o problemă. Aceste lucruri şi multe altele le-au aflat zeci de mămici şi tătici din Constanţa de la psihologul Irina Petrea, cunoscută mai degrabă ca supernanny. A fi părinte se învaţă dinainte ca bebeluşul să vină pe lume, înţelegând propria copilărie, relaţia cu proprii părinţi şi chiar urmărind cuplurile cu copiii din jur. De multe ori, însă, acestea nu sunt suficiente. Mămicile din ziua de astăzi simt nevoia de cât mai multă informare, a afirmat Liliana Tudose, educator prenatal în cadrul Bebe Center. Drept pentru care, la sfârşitul săptămânii trecute, organizaţia Bebe Center, cu sprijinul Spitalului Privat Isis, a organizat un seminar intitulat sugestiv „Educaţie prin iubire”, prilej cu care zeci de mămici şi tătici au putut afla de la psihologul Irina Petrea, cunoscută ca Supernanny, cum să fie părinţi mai buni. „Înarmaţi” cu pixuri, tinerii părinţi (dar şi viitori, care au vrut să afle din pripă cum să procedeze) şi-au notat conştiincioşi cele aflate şi l-au asaltat cu întrebări pe specialist. „Orice poveste romantică se încheie cu «s-au căsătorit, au avut un copil sau doi şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi». Nu ştim niciodată ce este după fraza aceasta. De fapt, abia acum începe provocarea”, şi-a început cuvântarea psihologul Irina Petrea. „Buni sau răi, cu ghilimelele de rigoare, copiii voştri nu au alţi părinţi. Aşa că ce rost are să-ţi faci tot felul de procese de conştiinţă, că nu ştii una sau alta, că e mai bine într-un fel sau altul. Se învaţă de la proprii părinţi, ei fiind principalele modele pentru fiecare, de la cuplurile din jur şi, cred eu, în ultimul rând, de la specialişti. Multă lume consideră că a fi părinte înseamnă să dispui de un set de tehnici şi metode pe care să le aplici precum un meşter cu o trusă de unelte. Nu funcţionează aşa. Sigur, există nişte principii pe care le aplicăm în parenting, dar adecvându-le la copiii pe care-i avem şi la tipul de părinţi care suntem. Pentru că suntem oameni şi nu putem acţiona precum nişte roboţi, nu putem face abstracţie de trăirile, stările noastre. În plus, e bine să ne întrebăm dacă noi putem să punem în aplicare o soluţie pe care ne-a spus-o cineva, pentru copilul nostru”, a afirmat psihologul. Deşi nu există „soluţii universale”, există o serie de principii de care trebuie să ţină cont toţi părinţii: să-şi crească micuţii cu demnitate, blândeţe şi consecvenţă. „Cel mai important este să ştiu să îmbin demnitatea - adică «ştiu ce fac, sunt sigur pe mine» şi acesta este mesajul pe care-l transmit copilului atunci când îi cer ceva” cu blândeţe. Blândeţe, pentru că nu sunt un ofiţer care dă ordine răcanilor, ci sunt un părinte, care pe lângă autoritate are şi iubire pentru copilul lui, iar acesta trebuie să ştie în permanenţă că este iubit necondiţionat, de un om care ştie ce vrea. De asemenea, am nevoie de consecvenţă, căci dacă astăzi spun una şi mâine fac alta, am creat o confuzie totală în capul copilului. De exemplu, a făcut o criză, s-a tăvălit, iar la început îi argumentăm, încercăm să-l convingem că trebuie să se liniştească, apoi ţipăm, iar pe urmă îl luăm în braţe. Sunt tot atâtea mesaje diferite într-o singură situaţie, ce să mai înţeleagă copilul, dacă noi nu înţelegem nimic. Trebuie să ştim că noi suntem exemplele cele mai importante pentru copii”, a mai atras atenţia psihologul Irina Petrea. Suntem sau nu prieteni cu copiii noştri? Această întrebare şi-o pun mulţi părinţi şi din dorinţa de a avea o relaţie cât mai strânsă cu fiii sau fiicele lor, exagerează de multe ori. „Putem fi prietenoşi, dar în niciun caz nu vom fi prietenii lor. Pentru că ei au nevoie, indiferent de vârstă, de părinţi, prieteni au şi vor mai avea toată viaţă. Aşa că una este stilul prietenos al părintelui, care-şi înţelege copilul, emoţiile, temerile lui şi-l ajută să-şi îndrepte comportamentele, iar alta este stilul părintelui prieten care se trage de şireturi cu propriul copil. Ajuns în această situaţie, nu mai ai ce să faci cu el şi descoperi că, de fapt, el urcă la cârmă. Aţi avea curajul să-l lăsaţi pe copil să conducă maşina? Nu. Tot aşa, nu puteţi să-l lăsaţi să facă ce vrea el, este periculos pentru dezvoltarea lui ulterioară”, a subliniat specialistul. Iar discuţiile, care s-au întins pe parcursul a câteva ore, au atins şi alte subiecte, atât privind problemele fiecărei vârste, cât şi necesitatea jocului copilului cu tatăl. Aceste subiecte le vom dezvolta, însă, în materialele următoare, ce vor fi publicate în ziarul „Cuget Liber”.