Nu se vorbeşte des despre Sindromul Pica, tocmai pentru că este o boală destul de rară. Dar deloc de neglijat! Persoanele care suferă de această afecţiune dezvoltă nevoia acută de a mânca lucruri total necomestibile. De la scaune la canapele, pastă de dinţi şi săpun, detergenţi sau chiar părul propriu, lista poate continua cu hârtii, lipici, cretă, farfurii. Obiectele enumerate mai sus sunt consumate în mod repetitiv, în ciuda eforturilor de a limita accesul.

Motivul exact al apariţiei acestei boli este, după cum se speculează tot mai des, un dezechilibru al mineralelor şi nutrienţilor prezenţi în fluxul sanguin.
Denumirea bolii PICA vine de la numele latin al coţofanei, o pasăre cunoscută pentru apetitul său ieşit din comun, şi care este capabilă să ingere aproape orice.

Sindromul Pica este mai întâlnit în cazul celor care suferă de un handicap de dezvoltare, sau în cazul bolnavilor de autism şi retard mental.

Pica este o tuburare de alimentaţie foarte gravă, cu risc letal chiar, care poate conduce la intoxicaţie cu plumb sau la anemie feriprivă. Anumite elemente, cum ar fi chitul sau vopseaua, pot conţine plumb!

Se spune că pentru această tulburare de comportament de vină ar fi:

- deficienţele nutriţonale mari, precum lipsa fierului sau a zincului, care ar putea declanşa pofte ieşite din comun.

- dietele extreme - unii oameni se simt atât de înfometaţi în timpul dietelor, încât ar fi în stare să mânânce orice altceva dar nu alimente, tocmai pentru a nu zădărnici eforturile de slăbire.

- malnutriţia este o altă cauză. În ţările subdezvoltate, consumul de argilă sau pământ este un obicei des întâlnit (şi de aici derivă o altă boală numită geofagie). Mai mult, unele culturi consideră că dacă este mâncat, pământul te scapă de greaţă, de toxine şi ajută digestia. Şi de aici şi până la deficienţe nutriţionale nu mai e mult.

- privarea de mâncare pentru o perioadă mare de timp

- probleme în dezvoltare, precum retardul mintal, anomalii cerebrale, sindromul obsesiv-compulsiv, schizofrenia

Atenţie! Părinţii trebuie să identifice clar dacă cel mic suferă de sindromul Pica, şi să ia legătura cu medicul. Există oricând riscul de ingerare a unei substanţe letale sau a unui obiect care să-i cauzeze moartea, fie prin sufocare, fie prin intoxicare, etc.

Rolul specialistului într-un astfel de sindrom este primordial. Acesta îl va ajuta pe copil să managerieze comportamentul alimentar, şi îl va face să îşi dea seama singur care sunt lucrurile comestibile, care sunt necomestibile şi de ce nu. Terapia este foarte importantă, dar nici testele sanguine nu sunt de neglijat, pentru că prin identificarea şi rezolvarea eventualelor deficienţe nutriţionale, răul este tăiat de la rădăcină.

Din fericire, sindromul Pica începe în primii ani ai copilăriei, dar dispare după câteva luni. Mai dificil de gestionat este la persoanele care au un handicap în dezvoltarea neurologică. De aceea, persoanele care în grijă pe cineva suferind de sindrom Pica, trebuie să supravegheze cu atenţie absolut toate obiectele pe care cei în cauză le-ar putea ingera.