Orice copil reprezintă pentru fiecare părinte un ocean de provocări, sentimente şi momente imprevizibile. Copiii ne supun uneori multor provocări şi atunci rolul de părinte devine destul de dificil pentru a crea un echilibru între cum ar fi bine să intervenim într-o anume situaţie şi ce anume ar fi indicat să nu facem. Una dintre aceste provocări este situaţia în care descoperim că micuţul are unul sau chiar mai multe ticuri. Iar această situaţie este una cât se poate de serioasă pentru că semnifică o tulburare comportamentală. Ticurile apar la copiii sub zece ani Ticurile nervoase se instalează destul de uşor la copii, fie în urma unei deprinderi care, repetată la un anumit interval de timp devine o obişnuinţa destul de greu de îndepărtat , fie în urma mimetismului. „Ticurile sunt gesturi sau sunete emise brusc, repetitiv, non-ritmic şi dificil de controlat. Această tulburare comportamentală apare în cele mai multe cazuri la copiii de până în zece ani. Cauza acestei tulburări comportamentale nu este încă pe deplin elucidată. Cercetările din prezent nu mai fac referire la factorii emoţionali, în schimb se bazează pe factorii biologici, chimici şi de mediu. Se pare că la persoanele cu ticuri, creierul prezintă anomalii funcţionale şi structurale. Totodată, se pare că tulburarea are o componentă genetică, ceea ce înseamnă că poate fi moştenită. Acestea pot fi motorii, vocale sau fonice sau complexe ce implică mai multe grupe musculare”, explică psihoterapeutul Cristina Gemănaru, din cadrul Centrului Psihologic „Marea Neagră” din Constanţa. Familia nu trebuie să fie hiperprotectivă De cele mai multe ori aceste ticuri apar la început pentru captarea atenţiei din partea părinţilor, iar în timp aceste comportamente devin stereotipe transformându-se într-o obişnuinţă greu de înlăturat. 
„Ticurile nervoase se dezvoltă în mod special la copiii ce trăiesc într-un climat familial extrem de protectiv, unde unul dintre părinţi manifestă o hiperprotecţie faţă de copil, dar la fel de bine se pot dezvolta şi la un copil de la care se solicită foarte mult şi se impun prea multe reguli. Tocmai din aceste motive este bine ca uneori să găsim acel echilibru între ceea ce-i pot oferi copilului meu, ceea ce-i solicit şi cel mai important, ce este capabil să facă din solicitările mele”, completează psihoterapeutul Cristina Gemănaru. Problema se rezolvă prin terapie Înlăturarea acestei tulburări comportamentale necesită o abordare holistică şi variază în funcţie de gravitate şi efectul pe care îl are asupra activităţilor sociale ale pacientului. Intervenţia terapeutică trebuie să includă educarea părinţilor şi a familiei cu privire la aspectele afecţiunii. „Psihoterapia comportamentală şi cognitiv - comportamentală, cum ar fi consilierea sau învăţarea unor tehnici de relaxare sunt recomandate copiilor care au ticuri foarte frecvente sau grave, ce le pot produce traume emoţionale. Psihoterapia cognitiv - comportamentală încearcă schimbarea unui comportament prin schimbarea modului de a privi anumite situaţii. Metoda modelării este tehnica cea mai utilizată în tratamentul ticurilor la copii. Copilul este rugat să repete comportamentul în mod voit, pentru anumite perioade de timp, intercalate cu perioade scurte de pauză, unde este recompensat pentru un alt comportament alternativ pozitiv social”, a explicat psihoterapeutul Cristina Gemănaru.
